Şcoala naţională

...Şi familia
(În memoria părinţilor, bunicii mele. În memoria miilor de familii de gospodari care au muncit, au iubit, au sperat...)
Vara trecută, m-am reîntîlnit cu foştii mei discipoli, reveniţi acasă în vacanţă de la studii din SUA, Franţa, Italia...

...Şi familia
(În memoria părinţilor, bunicii mele. În memoria miilor de familii de gospodari care au muncit, au iubit, au sperat...)
Vara trecută, m-am reîntîlnit cu foştii mei discipoli, reveniţi acasă în vacanţă de la studii din SUA, Franţa, Italia... Am discutat cu ei despre multe lucruri, dar, în primul rînd, despre şcoală, despre asemănările şi deosebirile între sistemele de educaţie, despre profesori şi prestanţa lor, despre salarii. M-a mirat că peste tot profesorul este prost remunerat faţă de alte categorii de angajaţi. Ce-i drept, condiţiile de muncă ale profesorului din Occident nu se pot compara cu ale noastre, sarcina lui didactică este mult mai mică. Pentru un trai decent muncesc şi ei peste program.
Despre părinţii mei nu am scris niciodată, dar totdeauna m-am mîndrit cu ei. Mama a fost învăţătoare la clasele primare, tata – kolhoznic, adică oameni simpli, care o viaţă întreagă au muncit pentru prosperarea satului Unţeşti. Aş vrea să povestesc mai amănunţit despre mama mea, Iulia.
Băştinaşă din Pociumbeni, Rîşcani, optimistă, cu multe speranţe în suflet şi cu o imensă dragoste faţă de regina ştiinţelor – matematica, a mers la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi. Examenele le-a susţinut bine, dar n-a trecut concursul. S-a reîntors la baştină şi s-a angajat muncitoare la fabrica avicolă. Hotărîse să-şi ajute mama rămasă văduvă şi cei trei fraţi mai mici. Muncea mult şi cu tragere de inimă. Din banii agonisiţi procura toate cele necesare pentru familie, le construi fraţilor o casă spaţioasă. În cei cinci ani de lucru n-a uitat nici pentru o clipă de visul de a deveni pedagog. La 21 de ani, fiind o muncitoare extraordinară, a fost aleasă deputat în fostul soviet suprem al republicii. Interviurile, emisiunile televizate şi radiofonice despre succesele ei au început a se ţine lanţ. Primea teancuri de scrisori din toate colţurile republicii (evident, şi multe declaraţii de dragoste, cereri în căsătorie). Totuşi, un articol scris de tînărul condeier Aureliu Busuioc pentru „Femeia Moldovei”, precum şi fotografia de pe coperta acesteia mai tîrziu i-au jucat festa.
Văzîndu-şi fraţii puşi pe picioare, se reîntoarce la visul ei de altă dată – la pedagogie. Nu mai îndrăzneşte să meargă la institut, consideră că anii de muncă i-au lăsat goluri în cunoştinţe. De aceea a susţinut examenele de admitere la Şcoala Pedagogică din Soroca. După absolvirea ei primeşte repartizarea la şcoala medie din Unţeşti, Ungheni. Modestă cum era, nu şi-a afişat meritele în colectiv, şi-a găsit o gazdă, a luat în primire clasa, vreo 30 de elevi, toţi băieţi. Acum era cu adevărat fericită...
...Toamna, un tînăr din sat şi-a luat îndrăzneala şi de la prima întîlnire îi propune căsătorie. Era băiat simplu, cu doar 4 clase, şi nu că nu ar fi vrut să studieze. Mama lui nimerise într-un accident de producţie la treieratul grîului. Tatăl căzuse în război. Anii de foamete l-au marcat mult. Ambiţios, harnic, nu a vrut să trăiască din mila rudelor. Doar la 13 ani este nevoit să abandoneze şcoala. Şi-a asumat toate responsabilităţile gospodăriei... După serviciul militar, este trimis la cursuri de agronomie, mai apoi, practic, toată viaţa a lucrat în kolhoz.
Cît priveşte poza de pe coperta revistei „Femeia Moldovei”, foarte mare a fost uimirea mamei şi a feciorului cînd, intrînd în casă cu tînăra gospodină, au descoperit că femeia din portretul îngălbenit, prins în pioneze pe perete, decupat cu ani în urmă, e leit ea. În scurt timp, toate rudele aflaseră istoria, mîndria mamei-soacre nu avea margini, mă rog, avea noră „cu carte şi de pe carte”.
...Iar eu creşteam, odată cu mine creştea şi gospodăria părinţilor mei: casa nouă ridicată, pomii de tot soiul, viţa-de-vie, mai apoi fratele şi sora. Cum am trăit? Cum trăim? Foarte bine. Acest lucru a fost cu putinţă numai datorită faptului că părinţii au muncit mult, iar cu ei şi noi, copiii.
Am locuit într-o mahala unde fiecare familie avea de la 5 pînă la 12 copii. Tata şi mama erau cei mai tineri dintre gospodari, aflaţi la început de cale. Multe le lipseau. Dar s-au străduit şi au învins. Azi constat că un rol deosebit în familia noastră l-a jucat şi bunica cu care am trăit în aceeaşi curte. Toate treburile în gospodărie le făceam împreună. N-am ştiut ce înseamnă grădiniţa, deoarece toate responsabilităţile pentru creşterea şi educarea noastră şi le asumase bunica: tata toată ziua era în cîmp, mama – la şcoală.
Toamna, cînd era mult de lucru şi mama nu reuşea să se pregătească pentru lecţii, lăsa totul pentru a doua zi. Dimineaţa, de la ora 4 pînă la 6 controla cîte două, trei rînduri de caiete, îşi scria planurile. După ce se pregătea de lecţii, aşeza frumos în geanta încăpătoare caietele, literatura metodică, apoi lua găleata pentru lapte şi se ducea să mulgă vaca, ne pregătea dejunul, punea tatei merindele în sacoşă, cu cîteva mişcări dibace îşi coafa frumos gîţa bogată, îmbrăca costumul clasic şi nelipsita bluză albă, încălţa pantofii ori cizmele cu toc şi cu geanta de aproape 20 de kilograme se ducea la şcoală, străbătînd 1,5 km. La ora 7 şi jumătate era în clasă, începîndu-şi ziua de muncă.
Dacă matematica a fost obiectul preferat al mamei, limba rusă a fost chinul întregii ei activităţi. O poseda, dar se complexa să vorbească, considerînd că pronunţarea ei lasă de dorit. Cînd o avea în orar, exersa îndelung, pregătindu-se foarte serios, fiecare lecţie fiind un nou examen pentru ea. Am întrebat de ce nu a cedat ora de rusă specialistului. Mi-a răspuns că ar fi fost prea simplu şi că greutăţile sînt date pentru a fi învinse, nu viceversa.
În zilele de sîmbătă în familie devenise o tradiţie coptul pîinii. Bunica plămădea, frămînta. Cînd venea mama de la şcoală, dădeau în cuptor pîinea, plăcintele. Apoi înfundau iarăşi cuptorul, dar de acum cu sarmale şi alte bucate alese. Toate acestea se pregăteau ca duminica mama să nu stea lîngă plită, cum zicea bunica, că e păcat. Astfel, pentru ambele duminica era o zi adevărată de odihnă. Bunica pleca la biserică, mama, în sfîrşit, putea să citească în voie presa pe care în timpul săptămînii o parcurgea fugitiv cu ochii.
Pe parcursul activităţii ei pedagogice doar de două ori am văzut-o pe mama necăjită. Ştiam că după serviciu se va reţine la adunare, o aşteptam cu toţii, era iarnă afară, viscolea puternic. Tata, luîndu-şi lanterna, a plecat în întîmpinarea ei. Au venit tîrziu, mama cu faţa îngheţată şi ochii injectaţi de plîns. Povesti, că venise la şcoală un şef de la raion, care o criticase aspru pentru educaţia nesatisfăcătoare a tinerei generaţii, altfel cum s-ar explica faptul că unul dintre elevii ei a plecat la studii de preot, că discipolii ei merg la biserică... I-a luat apărarea directorul Colciac, precum şi colegii, motivînd că aceşti copii sînt instruiţi şi educaţi nu numai de ea. La care bunica a zis: „Aista-i Iuda, nu trebuia nici să-l asculţi şi nu ai de ce să-ţi faci inimă rea, Iulia, degrabă o să vină alte timpuri, ele sînt aproape”.
Am văzut-o tristă altă dată, în 1990, înainte de pensionare. De data aceasta a intervenit tata: „E destul că atîţia ani te-ai rupt în două, între şcoală şi casă, ai avut mai mult grijă de copiii satului, acum e timpul să le acorzi atenţie şi la ai noştri. Fă loc celor tineri”. Mama a fost de acord. Şi măcar că era pregătită psihologic, despărţirea de şcoală a fost totuşi dificilă. Primii ani i-a fost greu, mai ales la 1 septembrie, o durea inima, dar încerca să se resemneze. Prea mare şi necruţătoare a fost pasiunea aceasta – şcoala. După atîţia ani am ajuns la concluzia: autoritatea mamei s-a ţinut pe munca sa de pînă la momentul cînd a început a profesa pedagogia, care mai apoi i-a fost întărită, prelungită prin munca prodigioasă la şcoală şi acasă. Nu mi s-au bătut părinţii cu pumnul în piept, dîndu-se mari patrioţi ori mari creştini. De la ei am deprins mai întîi alfabetul latin, ca să pot scrie cu mîna mea felicitări rudelor din Craiova, România, de la ei am deprins mai întîi semnul crucii şi credinţa în Domnul.
Şi bunica, şi tata, şi mama au trecut în lumea celor drepţi, lăsîndu-ne cele mai frumoase amintiri. Scriind despre părinţii mei, care mi-au dat totul în viaţă - nume, multă dragoste, conştientizez că, de fapt, aceasta este istoria atîtor şi atîtor cupluri (indiferent unde au trăit, la sate sau la oraşe, indiferent ce profesii au avut), din perioada ex-sovietică. Ei, înfruntînd timpuri grele, şi-au păstrat şi transmis credinţa, au crescut şi au educat copii, au păstrat intacte rădăcinile neamului. Fiecare generaţie trece prin anumite momente de cotitură, de criză. Soarta ne oferă şi nouă încercări pentru a ne face mai rezistenţi, mai omenoşi. Deci să fim destoinici de părinţii noştri. Să muncim, să colaborăm, să apropiem împreună ziua de mîine pentru urmaşi, cum au procedat părinţii noştri.