De strajă gliei

Am să trec la capitolul amintiri faptul că la acest început de săptămînă, noi, femeile, am fost cele mai frumoase, cele mai dorite şi cele mai scumpe fiinţe de pe pămînt, pentru a vorbi iarăşi despre ei. Despre cei, pe umerii cărora cad greutăţile familiei şi sfînta datorie de a-şi apăra patria în caz de primejdie.
Pe vremea taţilor şi buneilor noştri a pleca „la armată” era o obligaţie. Mamele plîngeau că timp de doi ani nu-şi vor vedea „băiatul mamei”, taţii erau mîndri că fiul va trece examenul la bărbăţie, iar flăcăul - bucuros că va îmbrăca uniforma militară. Astăzi însă această întrebare este una retorică. Totuşi pentru o edivenţă completă a numărului de premilitari care şi-ar putea onora această obligaţie, la fiecare început de primăvară centrul militar e destul de aglomerat.
La începutul lunii trecute, elevii claselor a IX-a, adică cei care au împlinit sau vor împlini 16 ani, au fost aşteptaţi în mod obligatoriu pentru un examen medical. Un examen de rutină care arată clar cîţi premilitari sînt gata să-şi facă datoria faţă de ţară. Prezenţa la Centrul militar a fost un prilej de bucurie pentru elevi, căci au fost scutiţi de o zi de şcoală. Nu mă îndoiesc, că în urma acestui examen mulţi copii au fost înştiinţaţi despre una sau alte dereglări în dezvoltarea lor armonioasă.
Un lucru mă frămîntă şi nu-mi dă pace, de ce totuşi liceenii sînt dezbrăcaţi pînă la piele pentru a aştepta cuminte vizita la medic? Oare pentru a face nişte aplecări şi rotiri în jurul lor, e atît de necesar ca băiatul să fie pus într-o situaţie atît de jenanta? Poate cineva mă va contrazice, îmi va spune că nu cunosc în amănunte procedura aceasta atît de importantă.
Prin urmare, pînă a-şi vedea băiatul ostaş, părinţii mai au la dispoziţie doi ani. În acest timp unele boli uşoare pot fi încă tratate. Cred că acesta e unul din motivele pentru care copiii noştri se îmbulzesc şi sînt fericiţi că au lipse motivate în plin semestru de învăţămînt.
În mod normal, ar trebui ca statul să-şi asume responsabilitatea pentru tratamentul lor, dacă îşi doreşte o armată falnică şi puternică. Şi dacă auzul nostru oricum e obişnuit cu multe expresii frumoase: „reparaţie euro”, „eurovision”, „eurobank”, de ce să nu încercăm să introducem şi nişte procedee europene pentru ca fiii noştri să-şi demonstreze bărbăţia. Ar trebui să conştientizăm că pentru unii acesta e primul examen matur din viaţa lor. Iar prima impresie despre ostăşie porneşte de aici, de la pragul Centrului Militar.
Să sperăm că totuşi schimbarea se va produce, ca atunci cînd taţii cu fii buni de armată, întrebaţi dacă doresc ca ultimii să facă armată, să nu răspundă atît de hotărît şi categoric: „NU”.