„Mă simt foarte bine cu copiii”

Lorina Fuştei

Lorina Fuştei

Azi vom vorbi, în special despre dragoste, cu Lorina Fuştei, tânără educatoare la grădiniţa „Guguţă” din Ungheni. De ce despre dragoste? Fiindcă  dragostea faţă de copiii de la grădiniţă, de copiii săi, de soţ, de părinţi îi umple inima, tot aşa cum inimile lor sunt pline de iubire faţă de ea.
— Am auzit că de ziua mamelor aţi pregătit un concert  minunat la care copiii au dansat cu panglici, cu curcubeie de flori. De unde vin aceste idei?
— Ideile le dau copiii. Eu văd ce pot ei, ce le place. De exemplu, le place  să învârtă cercul şi am hotărât  să arăt că ei nu doar se joacă cu el, ci şi dansează. Copiilor, în special fetiţelor, le plac fluturii, deci ei pot  înfrumuseţa jumătăţile de cercuri. Cu atât mai mult cu cât  mi-au ajutat şi părinţii.
— Aveţi un nume rar.
— Numele meu e Eleonora, dar mama a dorit  tare mult să mă cheme Lorina, însă nu mă puteau boteza cu acest nume. Eu de la naştere am fost numai Lorina, e un nume foarte cald pentru mine.
— Sunteţi ungheneancă?
— Da, aici m-am născut, aici trăiesc. Am absolvit facultatea de filologie română şi germană la Universitatea Pedagogică din Bălţi. Desigur, cunosc germana. Să o învăţ cu copiii? Bineînţeles, învăţ cu ei foarte multe. După absolvire m-am întors în oraşul natal şi am început să lucrez la liceul „Gheorghe Asachi”, apoi s-a născut fiica mea…
— Unde v-aţi întâlnit destinul?
— În Bălţi. Soţul meu e din Pârliţa. El a fost trimis la lucru la Bălţi, închiriam apartamente pe aceeaşi scară. La început ne-am certat puţin, apoi ba o glumă, ba o vorbă, ba veneam acasă cu acelaşi tren… E interesant că până atunci ambii am învăţat la Chişinău – eu am absolvit colegiul de economie, el – universitatea, dar nu ne-am întâlnit niciodată.  Ne-am întâlnit doar la Bălţi, aşa a vrut, cum se vede, soarta.
— Colegiu de economie?
— Era un colegiu particular, iar eu visam să am studii superioare, însă doream să fiu doar în grupa bugetară, deoarece părinţilor le era cam greu să câştige bani – ambii lucrau la combinatul de covoare, iar acum muncesc împreună în Rusia.
— Cui semănaţi de sunteţi atât de frumoasă?
— E importantă nu atât frumuseţea exterioară, cât cea interioară. Toţi oamenii sunt frumoşi, dar fără bunătate frumuseţea e goală. De unde am bunătatea? Cred că de la mama. Ea e foarte bună  şi ne-a învăţat pe mine şi pe sora mea toată viaţa acest lucru, ne spunea să iertăm oamenii, doar noi, zicea ea, nu ştim ce viaţă are fiecare din ei. Şi eu vreau să trăiesc în aşa fel,  ca discipolii mei, când mă vor întâlni pe stradă, nu contează câţi ani voi avea, să mă salute nu de aceea că le-am fost educatoare, ci din stimă şi pentru că eu aşa i-am învăţat.
— Acum vă aleargă în  întâmpinare, vă îmbrăţişează, vă sărută?
— Odată fiica mea, căreia îi făcusem observaţie că s-a purtat urât, mi-a reproşat că am procedat aşa pentru că iubesc copiii din grupă. Eu însă i-am explicat că toate mamele, şi eu la fel, îşi iubesc copiii şi vor să se mândrească cu ei.
— Părinţii v-au înconjurat cu dragoste?
— Ţin minte cum tata ne lua de la grădiniţa din Bereşti şi treceam pe lângă un butoi galben cu cvas. El putea să  stea cu noi  câte o oră la coadă ca să ne cumpere cvas. Dacă nu era, ne duceam la magazinul „Grădina”, acum acolo se vând materiale de construcţie, să ne cumpere un borcănaş de suc.
— Cu alte cuvinte, în copilărie părinţii v-au făcut vaccin de bunătate.
— Eram deja mature, iar mama continua să ne trezească cu sărutări. Ea şi azi ne sună în fiecare zi şi întreabă dacă totul e bine.
— Cum aţi început să lucraţi la grădiniţă?
— Când a mai crescut şi fiul,  trebuia să lucrez, şi am înţeles că la şcoală nu vreau, mă uitam cu invidie cum la grădiniţă educatoarele sărută copiii. Da, sunt asemenea educatori care iubesc foarte mult copiii, altfel n-ar lucra la grădiniţă. Şi m-am gândit că vreau şi eu aici, îmi place aici şi mă simt bine. Probabil, directoarea a crezut în mine şi iată că lucrez aici al doilea an, aceasta va fi prima mea promoţie.  Eu învăţ de la copiii mei,  îmi pot recunoaşte greşeala şi să spun: bravo,  eu n-am ştiut acest lucru.  Suntem prieteni, împreună cu fetiţele împletim una alteia cosiţe, eu îi iubesc pe toţi.
— Dar dacă vă trece?
— Nu trece.  Mă ataşez tot mai mult de ei. Sunt uimitori, sinceri, îi preţuiesc mult pentru că au încredere în mine,  îmi povestesc totul şi eu le povestesc ce fac copiii mei.  Nu are importanţă cine eşti, principalul e să faci lucrul cu suflet şi atunci viaţa nu-ţi va părea grea.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Acasa | Contacte | Despre noi | Price list | Obiectiv European | Publicitate